“Azi mă simt goală, rece, mă simt amorţită. Vreau
să te strig şi să cred că vi. Vreau ca să mă ţii, să mă săruţi şi să îmi
opreşti lacrimile. Să crezi în mine, să mă aperi şi să îmi înfrângi toate
fricile. Am ridicat telefonul şi l-am ţinut la ureche. Era vocea ta confortantă
cea pe care aveam nevoie să o aud. M-am dat înapoi, am închis şi am gândit. Am
ignorat toată durerea pe care a adus-o. Nu eşti cu mine, ai plecat, ai zburat.
Sper doar că ştii că sunt nimic fără tine. M-ai făcut să zâmbesc, să plâng şi
să strig cu râsete şi mi-ai arătat ce înseamnă să ai o ‘până la adânci
bătrâneţi’. Ai adus lumină în întunericul nopţilor şi speranţă când am renunţat
la propriile lupte personale. Mi-ai stat alături, puternic şi mândru, mi-ai
îndeplinit dorinţele şi m-ai ajutat să visez cu ochii deschişi. Iartă-mă că
sunt slabă, dar am nevoie să mă eliberez. Mi-am pierdut toată puterea când ai
dispărut, te-ai dus. În fiecare zi din viaţa mea, jur că nu voi uita şi ştiu că
vei fii protejat mereu. Eşti îngerul meu, vântul meu şi steaua mea căzătoare.
Te voi lua peste tot, oriunde sunt. Asta nu e la revedere, dar este sfârşitul.
Voi fii fericită, nu trebuie să mă prefac.” Vocea a început încet să i se
spargă. “Te iubesc tati, totdeauna şi pe vecie şi într-o zi, încă o dată, vom
fii împreună. S-ar putea să nu fii prin jur şi nu eşti în apropiere, dar
niciodată nu vei pleca…” s-a uitat peste sicriu şi muzica a început să cânte
încă o dată, “totdeauna vei fii aici.”
