De abia plecasesi..-Tudor Arghezi

TAINELE MORŢII – un eseu de Daniel Roxin

Indiferent de cine suntem sau ce suntem, indiferent de speranţe, de vise şi împliniri, de succese şi înfrângeri, undeva pe drumul sinuos al vieţii ne aşteaptă, implacabilă, moartea… Paşii noştri nu vor putea găsi în praful materialităţii nici măcar o potecă secretă pe care să nu fi umblat şi pe care să nu fie în permanenţă prezentă. Căci marea şi fatala întâlnire cu ea ne-a fost programată încă înaintea primului scâncet cu care ne-am dat bună-dimineţa propriei naşteri.

Undeva în timp, aşadar, pe ultima filă din agenda vieţii noastre, stă scris că nimic nu este aşa cum pare a fi şi că indiferent de câţi bani albi am strâns pentru zilele noastre fără culoare, totul trebuie înapoiat lumii acesteia, până la ultimul cent, pentru a putea să ne întoarcem în ţărână aşa cum am venit: goi şi stingheri…

Şi totuşi, această întâlnire să fie pentru desacralizarea viselor noastre? Căci cei care pretind că se trag din maimuţă ne-au încolăcit cu liane speranţele şi ne-au sădit gânduri pline de nesiguranţa junglei din care au venit. Ei i-au făcut statuie atomului primordial, ridicându-l la rang de Alfa şi Omega, şi au râs superior la marginea fiecărui val transcendent pe care emoţia mistică ne-a împins corabia…

De aceea, întreb: această întâlnire să fie pentru desacralizarea viselor noastre?… Şi dacă, în realitate, e o poartă de intrare într-o poveste încă mai mare decât tot ce-am putut să imaginăm?

Undeva, în apropierea unor răscolitoare emoţii, o voce tainică mi-a vorbit, într-un ceas al înseninării, despre drumuri misterioase între vămile Cerului şi zboruri nesfârşite care ne aşteaptă entuziasmul; şi, mai ales, m-a făcut să am încredere…

Aşa că, suflete drag, eu îţi spun: împodobeşte-ţi viaţa cu cele mai extraordinare speranţe! Construieşte-ţi corăbii, învaţă să navighezi pe oceanele spiritului şi, mai ales, crede! Pentru că dacă, într-adevăr, „Nimicul” e cununa acestei existenţe, atunci nu ai pierdut nimic, oricum! Iar dacă nu, ai pierdut totul!…

Si il vezi...

Si zici ca ti-a trecut. Dar l-ai vazut din nou. Inima iti batea cu putere gata sa iti iasa din piept. Incepi sa tremuri si incerci sa nu mai simti nimic. Dar nu merge asa. Nu merge sa apesi pe un buton si gata se opreste totul. Nu e un film sau o telenovela.Il iubesti si tu sti asta. Si ce e "aiurea" si el stie. Si poate o sa pari patetica, dar inca te gandesti la el. Te gandesti la timpul petrecut impreuna, si imediat zambesti. sau cand simti mirosul parfumului pe care el il folosea, si te uiti in jur dupa el. Ai face orice sa te impaci cu el, dar pana si tu sti ca nu mai e ceea ce a fost. Nimic nu va mai fi la fel. Esti constienta ca timpul trecut nu se va mai intoarce, iar daca se produce o impacare va fi ca o ciorba reincalzita, dar care e stricata... Nu sti ce sa faci, cauti raspunsuri in fiecare parte. Dar nu gasesti. Orice loc iti aminteste de el, si  fiecare amintire doare. Il urasti, si il iubesti in acelasi timp. E timpul sa mergi mai departe.

Amintiri.

       Totul se intampla cu un motiv. Sau cel putin asa ne mintim atunci cand lucrurile nu sunt asa cum ne dorim noi. Radem, plangem, suferim, dar tot credem ca undeva acolo e si ceva pus deoparte pentru noi. Si incercam sa ne ridicam, sa ne schimbam, sa ne reinventam. Aruncam visele de pana atunci la gunoi, si pornim pe alt drum. Facand lucrurile mai bine, sau pur si simplu diferit. Lasand totul in urma, de la ganduri la amintiri.

Trecut.

Adesea privesti in urma, si zici las ca trece, dar cum mergi un pas, cum te intrece. 
Ganduri amintiri, te opresc din drum, si tu tot ce poti sa faci e sa spui "hai ca merge".
 Mai mergi un pas, dai de necaz, te scuzi, te balansezi, dar tot inaintezi.
Iti e frica de esec, dar nu poti sa incetezi, compari ce ai ajuns cu ce ai fost.
Lacrimi curg una dupa alta, zici ca nu se mai opresc.
Respiri adanc, si incetezi sa speri.
Dar cum speranta moare ultima, trebuie sa mori si tu cu ea.
Dar ca pasarea Pheonix, te ridici din propria cenusa,
Si iti continui drumul, fara sa o iei pe aratura
Treci peste toate, sti unde vrei sa ajungi. 
Si acum esti mai puternic ca oricand

Go.

         You broke my heart and my dreams. You left me alone on this street. Why don't you leave? I have nothing else to give. I still see you before I go to sleep, alone through that cold sheets. Alone and empty with memories under my pillow. And my dreams are shallow as the abise. Go. Please. Don't take everything away from me.

Lacrimile sunt durere.

       

               Acum sunt doar eu, intr-o lume trista, goala. Sunt doar eu, intr-o lume moarta. Avansez intre ruine, dar ceva ma cheama. Ma cheama trecutul, care nu ma lasa. Il trag dupa mine, ma incetineste. Am avut speranta, dar s-a risipit ca un fum de tigara. Lacrimi cad siroaie, si nu se mai opresc, sau e doar ploaia ce spala tot ce e lumesc? Privind in departare vad doar nori ce anunta o furtuna. Dar dupa asta, va fi candva si soare? Firesc ar fi sa mergi mai departe, taie lanturile trecutului, si lasa-l sa dispara. Dar nimic nu e normal, taci si suferi in tacere, caci lacrimile sunt durere.

O banca intr-un parc.

                  Îl cunoşti şi te indrăgosteşti la prima vedere. Îi intâlneşti privirea şi te simţi hipnotizată. Privirea lui parcă iţi atinge sufletul şi îţi mângâie inima. Clipeşti, si te gândeşti dacă e real. Descoperi încet încet că totul există. Că el este real, iar tu te-ai indrăgostit.Se spune că dragostea adevărată nu apare decât o dată în viaţă. Nimic mai adevărat. Prima dragoste nu se uită niciodată. Aşa este. Începe ca o joacă de copii, câteva întâlniri, şi realizezi că te-ai ars. Eşti îndrăgostită. Urmează întâlniri cu discuţii interminabile despre orice există, subiecte ce va interesează pe amândoi. Începi să crezi că este jumătea ta. Totul merge perfect. Întâlniri la suc, plimbări seara prin parc, săruturi ce simţi că te ridică la cer. Clipe in care realizezi cât eşti de fericită şi crezi că nimic nu îţi poate umbri clipele cele mai minunate pe care le petreci alături de el. Încerci pe zi ce trece să fi cât mai perfectă pentru el, pentru că l-ai urcat pe un piedestal şi îl consideri din ce în ce mai perfect, îl vezi fără defecte, l-ai construit exact după modelul pe care îl vrei, dar uiţi ca e şi el om cu defecte si momente. Faci orice ca să îl vezi fericit pentru că funcţionezi după modul: dacă el e fericit sunt şi eu. Îl surprizi cu cine romantice şi muzică pe gustul lui. Uiţi total cine eşti pentru că te-ai schimbat pentru el. Şti că o să plece şi nimic nu te impiedică să îl iubeşti, pentru că deja o faci. Deja îl iubeşti. Cu cât se apropie ziua în care el va pleca, realizezi că se va termina, dar speri din toată inima că nimic nu se va schimba. El a plecat acum, şi tu te gândeşti la cât de bine era, când eraţi împreună, la momentele petrecute pe o bancă in parc contemplând la viitorul pe care uşor l-aţi construit. Şi iată că timpul trece mai repede decât te-ai fi aşteptat. Iar el se întoarce. De la prima întâlnire, îţi dai seama că nimic nu mai era ca înainte. Ceva s-a schimbat. El s-a schimbat. E mai rece, mai distant. Iar tu îl simţi. Încerci să nu bagi în seamă sentimentele ce te încearcă. Şi iată că aceste sentimente cresc şi cresc în sufletul tău, până nu mai eşti sigură nici pe tine. Încerci să vorbeşti cu el, dar primeşti doar răspunsuri evezive, care te bagă şi mai tare in ceaţă. Mai trec câteva zile în care eşti confuză: mai suntem sau nu impreună? Şi iarâşi apar răspunsurile evazive. Până când intr-un final te saturi şi începi să îi pui întrebări. Realizezi că eşti dată la o parte pentru prietenii lui. Şi vă certaţi pe motivul ca nu îţi place cum se poartă cu tine, el neagă totul, şi aşa se termină. Dar asta nu e tot, nu te lasă nici să pleci, dar nu vrea nici să mai fiţi impreună. Iar tu acum stai şi te gândeşti oare unde ai greşit? Ai greşit măcar cu ceva? Îţi pui pe faţă zâmbetul cuceritor şi dai impresia că eşti bine. Uiţi ziua, dar seara simţi că se dărâmă cerul pe tine. Îţi reaminteşti toate momentele frumoase petrcute impreună, şi zâmbeşti. Îţi aduci aminte de primul sărut. Un sărut care te-a dus prin spaţiu şi timp. Un sărut pe care nu o să îl mai ai. Realizezi că ai rămas goală pe dinăuntru şi că nu o să mai poţi avea o relaţie normală, cel puţin o perioadă. Apoi când incepi să îl uiţi, îl vezi pe stradă iar picioarele ţi se inmoaie şi incepi să tremuri. Aşa că te bagi intr-o relaţie care e predestinată sfârşitului de la început, dar vrei să îl uiţi. Nimic nu fucţionează, aşa că decizi să fi singură o perioadă. Şi eşti tristă şi nu şti ce să mai faci. Dar speri că dincolo de nori este şi un soare pentru tine.